Jules Joseph Lefebvre

    Jules Joseph Lefebvre (14 martie 1836, Tournan-en-Brie, Seine-et-Marne – 24 februarie 1911, Paris) a fost un pictor francez de figuri, educator şi teoritician.
   Lefebvre a intrat la Şcoala Naţională Superioară de Arte Frumoase (École nationale supérieure des Beaux-Arts) în anul 1852 şi a fost elevul lui Léon Cogniet, cel care a decorat mai multe plafoane din Luvru şi Halle de Godiaque la Hôtel de Ville, Paris , dar şi o capelă în biserica Madeleine. Ca şi mentorul său, Lefebvre a castigat prestigiosul Prix de Rome, dar 44 de ani mai târziu, în 1861.
   Între anii 1855 şi 1898 a expus 72 de portrete la Salonul de la Paris, iar în 1891 a devenit membru al Academiei Franceze de Arte Frumoase (French Académie des Beaux-Arts).
   Ca profesor, a predat la Académie Julian din Paris, unde a dovedit calităţi excepţionale ca instructor, educator şi teoritician, fiind totodată şi foarte simpatizat de către cei peste 1500 de studenţi, dintre care foarte mulţi americani. Dintre discipolii săi ce au atins celebritatea pot fi amintiţi Fernand Khnopff, Kenyon Cox, Félix Vallotton, Georges Rochegrosse, peisagitstul de origine scoţiană William Hart, sau americanul Edmund C. Tarbell, un pictor impresionist de notorietate.
   Deşi a abordat teme diferite în cariera sa, Jules Joseph Lefebvre este cunoscut mai mult pentru picturile în care a redat frumuseţea feminină. Printre cele mai bune portrete ale sale sunt cele ale M. L. Reynaud şi Prince Imperial (Napoleon Eugene Louis Jean Joseph, singurul fiu al împăratului Napoleon al III-lea), realizat în anul 1874.
   Lefebvre prefera să picteze tinerele modele singure, fără nicio companie în cadrele sale, precum şi fără prea multe accesorii, tocmai pentru a nu distrage atenţia de la perfecţiunea trupului. Proporţiile ideale între sâni şi dimensiunea feţei, raportul dintre solduri şi genunchi, lungimea braţelor şi a gâtului, ori alte detalii propuse pentru admiraţie şi studiu în lucrările sale ar fi avut, cu singuranţă, de suferit prin „parazitarea” cu alte amănunte inutile. Perfecţiunea acestor frumuseţi se pare că a stârnit invidia printre confraţii epocii, care nu ezitau să ironizeze lucrările sale prin afirmaţii de genul: "vise neîmplinite".